Stelian Tabaras1 PDF Print E-mail
Written by Administrator   
Saturday, 10 April 2010 18:23

 

Stelian Tăbăraş

 

Spiritul cafelei Avedis

 

Puţine glorii literare se fac direct la senectute (sau uneori, din păcate, chiar postum), după apariţia meteorică a unei singure capodopere - cum s-a întâmplat cu Ghepardul lui Lampedusa, ori în literatura română, acum câţiva ani, cu Troica amintirilor lui Jurgea Negrileşti. De aceea, apariţia Confesiunilor unui cafegiu umple un gol despre care nici nu ştiam că există: autorul, Gheorghe Florescu, ne surprinde cu atât mai mult, cu cât aproape toţi am trecut prin Hristo Botev 10, “centrul lumii cafegiilor” din ultima jumătate a secolului trecut şi mai toţi avem cunoscuţi printre personajele inventariate în indicele de nume de la sfârşitul acestei cărţi recent apărute la Humanitas. Desigur însă că amestecul de “boabe” din cea mai neaşteptată realitate n-ar fi atât de şocant fără aromă literară – primul gând fiind cel la atmosfera călinesciană şi la inconfundabilul Saferian Manigomian.

“Istoria”… începe înainte de primul război mondial, când, după genocidul poporului armean săvârşit de turci, o sumedenie de comercianţi, cârciumari, cafegii au luat calea exilului, o parte găsind condiţii de supravieţuire în România. Într-o Românie unde la cafea se făcea politică, se discuta literatură şi artă, unde în cafenele vestite precum Capşa poposeau importante personalităţi străine (de n-ar fi decât generalul Joffre, al cărui nume îl poartă şi astăzi gustoasa prăjitură şi tot ar merita să fie pomenite aceste lăcaşuri inspiratoare). Avedis Carabelaian se numea, în comunism, marele maestru al preparării cafelei (după principiul “leacul nu-i cu sacul”), iar Gheorghe Florescu a preluat de la acesta “marele secret armenesc” – care nu era altul decât respectul şi dragostea faţă de clienţi. Avedis “nu refuza pe nimeni, nu obiecta în faţa nimănui, indiferent ce problemă se ivea, era totdeauna cu zâmbetul pe buze, niciodată nervos, calm, îndatoritor”, servea “domniţele” cu bomboane extrafină de ciocolată (căci, pentru a câştiga, “trebuie să mai şi pierzi”…) iar cumpărătorii din Hristo Botev 10 puteau fi siguri că degustă tocmai “cafeaua pe care o beau sultanii Sublimei Porţi – sau, cum se mai spune în popor, ce bea împăratul, nu tot satul”. În acel loc – devenit un spaţiu de respiro, de rodire neîngrădită, unde se spuneau chiar bancuri politice - poposeau scriitori cunoscuţi, mari actori, foşti deţinuţi politici, doctori celebri. Pe aceştia îi frecventa şi Gheorghe Florescu, simţind probabil viitorul personalităţii sale de scriitor.

Tentaţia cafelei “adevărate” devenise însă prea mare pentru ca activiştii de partid şi ofiţerii de securitate să nu vrea să o confişte numai pentru ei. Punctele de vânzare ale acesteia au devenit treptat ţinta unui soi de razii, năvălitorii mergeau direct în camerele depozitelor, unde îşi burduşeau sacoşele cu boabe de cea mai bună calitate şi coloniale de lux, le puneau în portbagajele autoturismelor “de serviciu” şi plecau fără măcar să mulţumească. Gestionarul trebuia să găsească apoi o cale pentru a astupa golurile, inventarele deveniseră o adevărată sperietoare şi un pericol; s-au traversat perioade în care se plătea cu închisoarea fie şi o lipsă de câţiva lei. Evident cafeaua era folosită… politic – lipsa ei controlată ducea la ură împotriva dictatorului, iar calitatea ei depindea de regiunile pe care acesta tocmai le vizitase (Africa, America de Sud…) Perioada “nechezolului” – cea mai neagră din istoria cafelei – a fost trecută cu multe zbateri, autorul încercând să “salveze” măcar apropiaţii şi prietenii artişti.

Autorul intuieşte – ba chiar reconstituie – grupările din Securitate, pro şi anti Ceauşescu, care se “vânau” între ele, având să cadă victimă colaterală a diverselor confruntări quasi-mafiote, cunoscând beciurile miliţiei, bătaia şi în cele din urmă o condamnare de… cinsprezece ani. Scenele memorate în închisoare sunt incredibile, povestite alb, dar şi cu o umbră de umor. Acolo “l-a găsit” o amnistie generală ce a dat-o dictatorul cu prilejul împlinirii a şaptezeci de ani de viaţă. “Spre seară, subofiţerul Cocoşel vine şi, dezinvolt, ne strânge pe toţi în camera 5 şi ni se adresează astfel: Băieţi, aţi pus-o! A dat Ceauşescu un mare Decret, cum nu s-a mai dat… Azi e o zi istorică, o zi cum nu va mai fi, în vecii vecilor, amin! [.... ] Se aude atunci din gâtlejurile a peste zece mii de deţinuţi o urare clară: Trăiască Tăticul nostru, Nicolae Ceauşescu, părintele hoţilor!”

După „revoluţie” , Gheorghe Florescu s-a întâlnit ocazional cu torţionarii săi; aceştia, râzând cu laşitate, i-au propus să redeschidă o cafenea; nici măcar cuvinte de scuze n-au găsit. Când „gestionarul” a răspuns că el are cazier, i s-a declarat că i-l anulează ei, să sunt mulţi, organizaţi. „Noi suntem alfa şi omega. – Care noi, domnule colonel? – Păi, ar trebui să ştii că Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere controlează totul… Fără noi nimic nu mişcă”. Sunt apoi înşirate nume ajunse sus cu ajutorul lor, oameni infiltraţi în guverne, în partidele la putere sau în opoziţie.

Am aflat că unele dintre „personajele” incluse în indicele de la sfârşitul cărţii – sunt câteva sute - proferează ameninţări cu moartea la adresa autorului. Prea târziu; cartea are şi ea puterile ei magice, autorul e deja protejat de istoria literaturii contemporane.

 

Last Updated on Saturday, 10 April 2010 18:39