Fragmente din carte PDF Print E-mail
Written by Administrator   
Friday, 09 April 2010 13:56

 

”Avedis (care înseamnă în armeană ”Buna Vestire”) Carabelaian s-a născut la 6 ianuarie 1891 în Turcia, în comuna Pacarici, provincia Kemah, într-o zonă locuită în majoritate de armeni. Tatăl său, un mare comerciant de covoare, blănuri şi piei de animale, dar şi de coloniale, avea un mare magazin la Istanbul. Aici, fratele său Agop pregătea cafeaua pentru Curtea Imperială Otomană. Avedis face școala primară în localitatea natală, iar gimnaziul la Istanbul, la o şcoală unde învaţă mai multe limbi străine, franceza, rusa, bineînţeles turca, limba oficială a Statului, dar aprofundează şi armeana. La Istanbul, îşi vizitează mai tot timpul unchiul, de la care deprinde marea artă de preparare a cafelei (preia toate reţetele curţii imperiale). Şi la Sublima Poartă ce cafea se putea bea dacă nu una sublimă?

Evenimentele din anul 1915, din Imperiul Otoman, soldate în final cu asasinarea a circa două milioane de armeni, îl găsesc în localitatea natală. La intrarea trupelor de represiune turceşti, se salvează prin fugă împreună cu vărul său Dai-Dai, mama sa fiind prinsă şi tăiată cu săbiile de soldaţi. Ajuns la Istanbul, reuşeşte să-şi întâlnească tatăl, pe Garabet Carabelaian, şi el urmărit spre a fi asasinat. Unchiul Agop, cu puţin înainte de a fi ucis, îi încredinţează o cantitate de bijuterii din aur, printre care un frumos inel cu un briliant de vreo 20 de carate. Garabet, împreună cu cei doi tineri, vine în România, la Bucureşti, unde cumpără un teren pe strada Banu Manta, la numărul 6. Aici înfiinţează mai multe magazine, printre care excelează „Cafeaua Martinica”. În scurt timp, tatăl şi fiul ajung să fie cunoscuţi şi apreciaţi în întreaga Capitală. Înfiinţează un magazin de cafea în pasajul Creţulescu şi astfel se naşte cafeaua Avedis, apreciată de toată lumea bună a capitalei, inclusiv de Curtea Regală a României. În toamna anului 1917, Avedis este trimis în Rusia pentru a aduce un important transport de blănuri şi piei de animale rare. Între Moscova şi Petrograd este prădat de trupele bolşevice, reuşind să-şi salveze viaţa datorită statutului său de cetăţean străin şi cunoaşterii limbii ruse. Ajunge în portul Simferopol, unde este găzduit de o rudă, un bogat comerciant armean. La intrarea trupelor albe ale generalului Denikin, comunitatea armeană dă un banchet în onoarea marelui general. Dar sorţii victoriei se schimbă, oraşul Simferopol este cucerit de trupele bolşevice. Majoritatea „colaboraţioniştilor” sunt arestaţi, domnul Avedis reuşind să dispară din casa gazdei sale, fugind pe fereastră.

Merge pe drumuri ferite în port și izbutește să se îmbarce la bordul unui cuirasat francez. Se reîntoarce la Bucureşti, unde îşi reîncepe activitatea în pasajul Creţulescu. Se căsătoreşte cu o frumoasă armeancă, fiica unui important comerciant armean din oraşul Corabia. Are doi copii, un băiat şi o fată. În anul 1940, în plin război, îşi construieşte un bloc de locuinţe cu magazine la parter, în stil armenesc. Devine epitrop al bisericii armene din Bucureşti, unde cunoaşte doi armeni cu vederi de stânga, un învăţător şi un inginer. La un moment dat, cei doi intră în conflict cu autorităţile române din vremea aceea, atrăgându-și represaliile acestora. Alături de alţi armeni influenţi, intervine şi le salvează viaţa, obținând să fie doar expulzați. Învăţătorul pleacă în Armenia Sovietică, unde se călugăreşte şi avansează pe scara ierarhică până la înalta funcţie de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Armene Sovietice şi al tuturor armenilor, de pretutindeni. Inginerul emigrează în SUA, unde devine un important membru al comunităţii armene din New-York.

În anul 1952, într-o discuţie cu doi prieteni referitoare la alegerile din Marea Britanie, Avedis Carabelaian afirmă că „venirea lui Churchill la putere înseamnă război”. A doua zi pe seară este arestat. Cât timp i se face percheziţie, câştigă încrederea securistului care reuşise să desfacă galeria de la draperie şi-i propune să împartă monezile din aur ascunse acolo. Acesta închide la loc galeria și ulterior își ia partea de la soţia arestatului care, imediat după percheziţie, fusese trimis la Canal. La arestare era un om de 1,82 m şi 90 kg. După 3 ani de detenţie, întorcându-se la Bucureşti, vine direct la Dai-Dai şi-i spune: „Dai-Dai, hai să bem o bere!” Pe moment, acesta nu-l recunoaşte. Avea în faţă un bărbat adus de spate, care nu cântărea decât vreo 45 kg.

Prin anii ‘40 îşi construise o vilă la Buşteni, dar cu puţin timp înainte de naţionalizare reuşeşte s-o doneze unui localnic, un român care îngrijise de casă încă de la început. Va avea parte de recunoştinţa totală a acestuia, care îi va păstra în permanenţă un apartament la dispoziţie. I se naţionalizează magazinul din Pasajul Creţulescu şi blocul din Banu Manta. Este totuşi lăsat să locuiască în continuare în apartamentul pe care-l ocupa în acel bloc, la etajul I. Se angajează imediat la OCL Alimentara din raionul I.V. Stalin, ca şef de magazin la magazinul Cafea-Dulciuri din Calea Victoriei 33-35, unde, în jurul anului 1960, l-am cunoscut prin intermediul vărului său, Dai-Dai. În anul 1966 se pensionează, părăsind magazinul din Calea Victoriei, şi pleacă într-o vizită în Armenia Sovietică, la invitaţia Patriarhului Armeniei. Călătoreşte de la Moscova la Erevan cu un avion al liniilor aeriene ale Armeniei Sovietice şi este profund mişcat de faptul că, în jurul său, toată lumea vorbea armeneşte. Întreabă în armeană însoţitoarea de bord ce se întâmplă, iar aceasta îi răspunde : ”Tăticule, aici suntem doar între noi, armenii”. Este primit şi găzduit în incinta palatului patriarhal şi, la plecare, Patriarhul îi face numeroase cadouri, printre care şi un frumos ceas din aur, încrustat cu rubine. Îşi vizitează numeroase neamuri, refugiate din Turcia în fostul imperiu țarist. Străbate șoselele Armeniei cu mașina, alături de o rudă, și, la un moment dat, vede în depărtare o turmă de oi şi capre. Îşi întreabă însoțitorul ce neam sunt ciobanii, iar la răspunsul acestuia „Sunt armeni, fireşte”, spune uimit: „Armeni ciobani? Cum aşa?” „Dragă Avedis, aici suntem la noi acasă, în Armenia.”

La întoarcerea în București, mare scandal mare. Fusese arestat cel mai important cafegiu al momentului, Șaram Mendoian din strada Academiei 1. Familia Mendoian îl roagă pe domnul Carabelaian să preia magazinul în lipsa marelui cafegiu. Familia Mendoian se înrudea cu marele miliardar Ghiulbedian din Statele Unite, astfel că, la intervenţia acestuia, după puţin timp cafegiul este eliberat şi-şi preia magazinul. Între timp, în strada Hristo Botev 10, o băcănie fusese împărţită în două, într-una din părţi amenajându-şi un garaj un înalt personaj din Securitate. Disperat, directorul întreprinderii apelează la domnul Carabelaian ca să-l ajute să facă ceva cu spaţiul rămas, și-l întreabă: ce crede, e posibil să facă o vânzare de circa 150 000 lunar, cât îi repartizase Direcţia Comercială Generală? Răspunsul domnului Avedis Carabelaian a fost categoric: ”Eu nu stau doar pentru asemenea vânzare!”

În acea perioadă, toţi cafegii lucrau cu propriile lor utilaje, astfel încât domnul Carabelaian a înzestrat imediat magazinul cu maşini performante, proprietatea sa, şi şi-a început activitatea. La scurt timp, domnul Mendoian părăseşte ţara, rămânând în loc unul dintre vânzători, un român, Cristea. Consecința e că Hristo Botev 10 ajunge pe primul loc în Capitală din punctul de vedere al calităţii serviciilor, urmat îndeaproape de Nuferilor 19, magazinul unui armean mai tânăr, Keşkerian. Încet-încet, domnul Avedis îşi recâştigă clientela, ba mai mult, drumurile multor oameni de cultură, academicieni, medici și artiști celebri, ajung să ducă spre micul magazin al marelui armean. Metodele sale de preparat cafeaua, încă neegalate de nimeni, sunt din ce în ce mai apreciate. Însă eforturile depuse de bătrânul armean îngrijorează familia, care-i cere insistent să renunţe. Şi astfel, în iarna lui 1970-71, domnul Avedis Carabelaian se hotărăşte şi-mi spune: „A sosit momentul, dragă Gheorghiţă, să mă retrag. Dacă-l mai vrei, te ajut să iei magazinul.”

 

 

”Însă spiritul Avedis încă nu a murit, şi el urmăreşte îndeaproape tot ce se întâmplă pe meleagurile pe care le-a îndrăgit atât de mult, încă de când a venit aici, refugiindu-se de marele Genocid din anul 1915.”

 

”În noua cafenea la care visez, oameni de spirit ar sta pe îndelete de vorbă la o cafea schwartz sau marghiloman și ne-ar împărtăși din înțelepciunea lor, dobândită prin studierea operelor marilor antici. În noua cafenea s-ar putea întruni, la o ceșcuță de cafea Avedis, victime şi torţionari, ca să stabilească între ei modalitatea de a inversa valorile pensiilor pe care Statul român le da și unora, şi altora pentru serviciile făcute țării lor. Aici, marii seniori ai luptei anticomuniste și-ar aminti de vremurile de altădată, cînd erau tineri și luptau împotriva adepților idealurilor comuniste. La o ceșcuță de cafea Avedis, poate că s-ar reuni şefii celor trei mari curente ale democraţiei creştine autohtone, desprinse cândva din aceeaşi formaţiune, care din varii motive au luat-o, fiecare, pe un drum ce nu duce nicăieri, dar care poate duce la disperare electoratul democrat-creştin. Căci pentru noi, românii, lucrul cel mai important în momentul de față este să intrăm în Parlamentul European (”dacă european nu ești, nimic nu ești”), iar în Europa nimic nu ești dacă nu ai o puternică democrație creștină.

Şi toate acestea ar putea depinde de o ceşcuţă de cafea Avedis, băută cu dragoste... Cât timp există Spiritul Avedis, totul este posibil (...).

 

Pe vremea când vizitam Târgurile de Carte, am observat că există numeroase cărți scrise de foști slujitori ai Securității Statului totalitar comunist, privind meritele lor deosebite în slujirea ”intereselor poporului român”, dar și cărți care aminteau ororile comuniste din secolul XX. Evreii se aflau în prima linie a demascării ororilor naziste, dar nu și a demascării ororilor comuniste, așa că m-am gîndit că trebuie neapărat să scriu și eu despre Marele Shoah Comunist. Nu știam atunci dacă voi reuși, pentru că mâna mea dreaptă era inutilizabilă; și pe de altă parte nu știam, cum nu știu nici acum, când am ajuns la final, dacă vorbele mele vor atrage atenția cuiva.

Aceste pagini nu sunt și nu pretind că ar fi altceva decât niște confesiuni, aparținând unui om care a fost martorul unor evenimente și întâmplări semnificative pentru timpurile în care a trăit. Și totuși acum, la sfârșit, mă cuprinde un sentiment al datoriei împlinite. Da, era de datoria mea să scriu toate acestea, măcar pentru a-mi demonstra mie însumi că nu am făcut umbră pământului degeaba.”

 

(Fragmente din cartea Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu, editura Humanitas, 2008)

 

Last Updated on Monday, 12 April 2010 12:37